Abţine-te să dojeneşti pe cineva, oricine ar fi. Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba.
Dar nu pot. Iar tu şi mai puţin ca ei.
Înainte de a fi o eroare de fond, viaţa e o greşeală de gust, pe care nici moartea, şi nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.
Înveţi mai multe într-o singură noapte albă decât într-un an întreg de somn. Altfel spus, o ciomăgeală e mult mai instructivă decât siesta
La mine, orice dorinţă naşte o contra-dorinţă: în orice caz dorinţa contrară. Astfel încât, orice-aş face, contează doar ceea ce n-am făcut.
Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, orice gest ar fi o îngenunchiere la un zid al plângerii.
Port un doliu din naştere - doliul acestei lumi.
Nu există o altă lume. Nu există nici măcar lumea asta. Ce există atunci? Surâsul interior pe care ni-l stârneşte inexistenţa evidentă a uneia şi a celeilalte.
Toţi oamenii caută plăcerea - afirmaţia e adevărată, cu condiţia să adăugăm că sunt şi unii care caută durerea şi că aceea e tot o căutare a plăcerii. E hedonismul pe dos.
Să fii lipsit de convingeri faţă de oameni şi de tine însuţi: iată înalta învăţătură a prostituţiei, academie ambulantă de luciditate, la periferia societăţii ca şi filozofia.
Romanticii au fost ultimii mari cunoscători în domeniul sinuciderii. De la ei încoace, arta le-a fost sabotată... Ca să fie din nou ce a fost, ar trebui un nou "mal du siecle".
Vreau să nu mai ştiu nimic, nici măcar să ştiu că nu ştiu nimic. De ce atâtea probleme, discuţii şi supărări? De ce atâta conştiinţă a morţii? Până când atâta filosofie şi gândire?
De ce nu m-aş compara cu cei mai de seamă dintre sfinţi? Oare n-am cheltuit, spre a-mi ocroti şi păstra contradicţiile, tot atâta nebunie câtă au cheltuit ei spre a le birui pe ale lor?
Drama omului şi a timpului n-o trăieşte decât acela care a separat timpul de existenţă şi care în această disociere, fugind de existenţă, e apăsat de timp. Şi acela simte cum creşte în el timpul asemenea morţii.
Nimic nu va putea să-mi scoată din minte că lumea asta e fructul unui zeu tenebros ce-şi prelungeşte umbra în mine, şi că misiunea mea este să duc la ultimele consecinţe blestemul ce apasă asupra lui şi a operei sale.
Nemulţumit de suferinţele reale, anxiosul îşi impune altele închipuite; e o fiinţă pentru care irealitatea există, trebuie să existe, căci, de n-ar fi aşa, de unde ar putea găsi raţia de chinuri pe care o cere natura lui?
A crea înseamnă să-ţi laşi moştenire suferinţele, să vrei ca ceilalţi să le cunoască şi să le asume, să se pătrundă de ele şi să le retrăiască. Lucrul acesta este valabil pentru un poem: poate că e valabil şi pentru cosmos.
Iubirea, cu cât e mai intensă şi mai concentrată, cu atât se limitează mai mult în întindere, cu atât cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întâmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiza de abia îşi poate salva existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atât de absurdă, încât ea nu poate fi apreciată decât pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi înconsideraţii, ci numai în mirări.
Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul, exuberanţa şi depresiunea; ce suntem noi în faţa vârtejului interior care ne consumă până la absurd? Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate, dar şi cum trosneşte de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n-o poţi stăpâni, care te poate arunca şi pe tine în aer iremediabil.
Dacă sunt oameni fericiţi pe acest pământ, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă ca să-şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate? De unde atâta discreţie şi atâta rezervă? Dacă aş avea conştiinţa unei bucurii continue, a unei exaltate dispoziţii interne înspre plăcere, şi dacă aş simţi o irezistibilă înclinare înspre seninătate, n-aş putea trăi numai în mine acele momente, ci le-aş împărtăşi într-un elan fără margini tuturora, m-aş risipi de bucurie în văzul celorlalţi, mi-aş consuma toată energia pentru a face comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încântător şi debordant. N-aş regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguşi, ochii ar orbi şi mersul s-ar împletici, n-aş regreta dacă funcţiile şi posibilităţile organelor s-ar epuiza şi focul din mine şi-ar încetini pâlpâirile. Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată. Sau oamenii cu adevărat fericiţi n-au conştiinţa fericirii lor?
A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decât tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decât îşi închipuiesc oamenii.
Când nu ştiu ce-i amărăciunea şi nepăsarea, oamenii sunt doar nişte animale sectare: crimele cele mai rafinate, ca şi cele mai grosolane sunt săvârşite de cei ce au luat lucrurile în serios. Numai diletantul nu cunoaşte gustul sângelui, doar el nu e ticălos...
Omul e superficial şi mizerabil, el vrea să lase urme vizibile şi nu izbuteşte decât vânzolindu-se în faţa semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu şi, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiţia de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului.
Timpul e viaţa mea, e sângele meu: ceilalţi - vampiri ce se hrănesc cu el, secătuindu-mă. Cel care îmi face vizite îmi fură substanţa sau măcar o ştirbeşte.
Nu există decât o ratare: a nu mai fi copil.
Ce-i un artist? Un om care ştie tot - fără să-şi dea seama. Un filozof? Un om care-şi dă seama, dar nu ştie nimic.
Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbuşit din cauza ideilor.
Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea şi ce uşoară trebuie să fie ultima!
Nu poţi pricepe ce înseamnă "meditaţia" dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sunt cufundări în adâncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atâtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi.
Dar nu pot. Iar tu şi mai puţin ca ei.
Înainte de a fi o eroare de fond, viaţa e o greşeală de gust, pe care nici moartea, şi nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.
Înveţi mai multe într-o singură noapte albă decât într-un an întreg de somn. Altfel spus, o ciomăgeală e mult mai instructivă decât siesta
La mine, orice dorinţă naşte o contra-dorinţă: în orice caz dorinţa contrară. Astfel încât, orice-aş face, contează doar ceea ce n-am făcut.
Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, orice gest ar fi o îngenunchiere la un zid al plângerii.
Port un doliu din naştere - doliul acestei lumi.
Nu există o altă lume. Nu există nici măcar lumea asta. Ce există atunci? Surâsul interior pe care ni-l stârneşte inexistenţa evidentă a uneia şi a celeilalte.
Toţi oamenii caută plăcerea - afirmaţia e adevărată, cu condiţia să adăugăm că sunt şi unii care caută durerea şi că aceea e tot o căutare a plăcerii. E hedonismul pe dos.
Să fii lipsit de convingeri faţă de oameni şi de tine însuţi: iată înalta învăţătură a prostituţiei, academie ambulantă de luciditate, la periferia societăţii ca şi filozofia.
Romanticii au fost ultimii mari cunoscători în domeniul sinuciderii. De la ei încoace, arta le-a fost sabotată... Ca să fie din nou ce a fost, ar trebui un nou "mal du siecle".
Vreau să nu mai ştiu nimic, nici măcar să ştiu că nu ştiu nimic. De ce atâtea probleme, discuţii şi supărări? De ce atâta conştiinţă a morţii? Până când atâta filosofie şi gândire?
De ce nu m-aş compara cu cei mai de seamă dintre sfinţi? Oare n-am cheltuit, spre a-mi ocroti şi păstra contradicţiile, tot atâta nebunie câtă au cheltuit ei spre a le birui pe ale lor?
Drama omului şi a timpului n-o trăieşte decât acela care a separat timpul de existenţă şi care în această disociere, fugind de existenţă, e apăsat de timp. Şi acela simte cum creşte în el timpul asemenea morţii.
Nimic nu va putea să-mi scoată din minte că lumea asta e fructul unui zeu tenebros ce-şi prelungeşte umbra în mine, şi că misiunea mea este să duc la ultimele consecinţe blestemul ce apasă asupra lui şi a operei sale.
Nemulţumit de suferinţele reale, anxiosul îşi impune altele închipuite; e o fiinţă pentru care irealitatea există, trebuie să existe, căci, de n-ar fi aşa, de unde ar putea găsi raţia de chinuri pe care o cere natura lui?
A crea înseamnă să-ţi laşi moştenire suferinţele, să vrei ca ceilalţi să le cunoască şi să le asume, să se pătrundă de ele şi să le retrăiască. Lucrul acesta este valabil pentru un poem: poate că e valabil şi pentru cosmos.
Iubirea, cu cât e mai intensă şi mai concentrată, cu atât se limitează mai mult în întindere, cu atât cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întâmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiza de abia îşi poate salva existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atât de absurdă, încât ea nu poate fi apreciată decât pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi înconsideraţii, ci numai în mirări.
Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul, exuberanţa şi depresiunea; ce suntem noi în faţa vârtejului interior care ne consumă până la absurd? Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate, dar şi cum trosneşte de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n-o poţi stăpâni, care te poate arunca şi pe tine în aer iremediabil.
Dacă sunt oameni fericiţi pe acest pământ, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă ca să-şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate? De unde atâta discreţie şi atâta rezervă? Dacă aş avea conştiinţa unei bucurii continue, a unei exaltate dispoziţii interne înspre plăcere, şi dacă aş simţi o irezistibilă înclinare înspre seninătate, n-aş putea trăi numai în mine acele momente, ci le-aş împărtăşi într-un elan fără margini tuturora, m-aş risipi de bucurie în văzul celorlalţi, mi-aş consuma toată energia pentru a face comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încântător şi debordant. N-aş regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguşi, ochii ar orbi şi mersul s-ar împletici, n-aş regreta dacă funcţiile şi posibilităţile organelor s-ar epuiza şi focul din mine şi-ar încetini pâlpâirile. Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată. Sau oamenii cu adevărat fericiţi n-au conştiinţa fericirii lor?
A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decât tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decât îşi închipuiesc oamenii.
Când nu ştiu ce-i amărăciunea şi nepăsarea, oamenii sunt doar nişte animale sectare: crimele cele mai rafinate, ca şi cele mai grosolane sunt săvârşite de cei ce au luat lucrurile în serios. Numai diletantul nu cunoaşte gustul sângelui, doar el nu e ticălos...
Omul e superficial şi mizerabil, el vrea să lase urme vizibile şi nu izbuteşte decât vânzolindu-se în faţa semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu şi, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiţia de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului.
Timpul e viaţa mea, e sângele meu: ceilalţi - vampiri ce se hrănesc cu el, secătuindu-mă. Cel care îmi face vizite îmi fură substanţa sau măcar o ştirbeşte.
Nu există decât o ratare: a nu mai fi copil.
Ce-i un artist? Un om care ştie tot - fără să-şi dea seama. Un filozof? Un om care-şi dă seama, dar nu ştie nimic.
Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbuşit din cauza ideilor.
Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea şi ce uşoară trebuie să fie ultima!
Nu poţi pricepe ce înseamnă "meditaţia" dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sunt cufundări în adâncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atâtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi.